Având în vedere că evenimentul cel mai important al săptămânii trecute – cel puțin după cel care vă scrie –, a fost declanșarea de ieri a grevei generale din învățământul preuniversitar, voi comenta înainte de toate acest subiect, făcând abstracție de poveștile care dau bine pe FB privind ce prostii șmecherești au mai făcut aleșii noștri săptămâna trecută.

Fac asta și pentru că una dintre caracteristicile acestei greve este că nu e băgată în seamă.

Nici de guvernanți, dar nici de opinia publică. De presă, ce să mai vorbim. Motivele acestei atitudini merită și ele analizate, sper să o fac în viitor, acum voi insista pe elementul central: revendicarea salarială a greviștilor.

Problema este centrală fiindcă aici este atât punctul tare cât și cel moale.

Ideea este că față de cât fac, având în vedere starea jalnică a învățământului, ar fi bine să își vadă de treaba lor, nu să intre în grevă tocmai acum înainte de examene. Este o idee care apare și în presă, susținută, desigur, tocmai de cei chemați să rezolve problema. În frunte cu prim-ministrul Ciucă, cel căutat la plagiat, dar și de ceilalți politicieni indiferent de culoare și de orientare.

Am decis așadar să confrunt salariile din învățământ cu cele din administrația publică.

Nu de alta, dar ambele sunt bugetare, fără să mai vorbim de faptul că cele din administrație au fost substanțial majorate în martie. Poate așa vom găsi răspunsul și la întrebarea cheie: de ce ajung, de o vreme, cei mai slabi absolvenți universitari în învățământ, de ce se mulțumesc cu un salariu de 2500 de lei, din moment ce ca referenți sau consilieri la Primărie sau Consiliul Județean ar putea câștiga de trei ori atâta? De fapt, mai mult din moment ce un muncitor necalificat la Consiliul Județean Arad câștigă pe lună 4500 de lei.

Dar, să nu uităm cumva la repezeală, toți angajații, minus demnitarii, au și un spor de hrană de 345 de lei pe lună și un voucher de vacanță aproape de două mii de lei.

Iar cât au profesorii de liceu începători salariul pe lună, câștigă, tot pe lună, un consiler simplu din îndemnizația de ședință. Da, nu vă mirați, îndemnizația de ședință lunară a consilierilor – oameni cu serviciu și salariu de acolo – este 10% din salariul brut al președintelui CJ. Acesta având, mai nou, peste 28 de mii de lei, vă dați seama că participând măcar o dată pe lună la o ședință în plen sau pe comisii – asta fiind condiția ca să ai îndemnizație –, tu, consilier ales, poți încasa, frumos așa, 2800 de lei. Asta, să ne înțelegem bine, pe lângă salariul tău de la locul tău de muncă.

Intrând în măruntaiele situației, asta înseamnă că un muncitor necalificat de la Consiliul Județean, fără liceu și fără universitate, câștigă dublu față de un absolvent de facultate care se gândește să facă carieră în învățământ. Nu pentru bani, ci pentru că are har didactic, se pricepe la sufletul copilului și este convins că viitorul unei națiuni, de fapt a întregii omeniri, se bazează pe educație.

El, da, dar cine mai?

Vorbim de cei aleși, cei ajunși, cei care ar trebui să aibă grijă de organizarea sistemului de învățământ în țărișoară. Nu de alta, dar vorbele aici nu au nicio valoare. Aici e nevoie de acțiuni și măsuri care să asigure atât organizarea, cât și salarizarea la nivelul pretențiilor pe care le emitem, dar nu le transformăm în fapte decât în buzunarul nostru.

Și ca să vedeți despre ce vorbim: în România, salariul unui profesor începător ajunge la un anual de șase mii de euro. Adică, ca să înțelegem bine: cam cât câștigă pe lună președintele Consiliului Județean. Mergând mai departe putem face și următoarea comparație: cu cât câștigă mai mult cancelarul Germaniei decât un profesor începător de acolo?

Având în vedere că îndemnizația cancelarului german este de 250 de mii de euro pe an, putem afirma că el câștigă cam de cinci-șase ori mai mult decât un prof. Începător. Da, asta este, în Germania un profesor începător poate câștiga până la cinci mii de euro pe lună. Tot mai puțin decât președintele Consiliului Județean Arad, dar nu de zece ori mai puțin, ci acolo, cu două salarii pe an mai puțin.

Până când nu vom realiza cu adevărat că un învățământ performant și de calitate nu poate fi făcut cu ciubucuri, nu avem nicio șansă. Nu e vorba aici neapărat de mărimea salariilor, ci de importanța atribuită educației și învățământului. Și asta cu atât mai mult cu cât în condițiile unei societăți capitaliste finanțarea învățământului public este un interes național absolut, cu mult înaintea intereselor personale ale politicienilor trecuți prin școli ca și câinele prin apă.

Foto: Caleb Oquendo / Pexels

Iar pentru cei care încă, amețiți de propaganda politicienilor, cred că problema nu sunt banii, ci calitatea profesorilor, doar o vorbă în încheiere: ei, oare, s-ar duce să lucreze pentru o nimica toată la o școală atunci când capacitățile și pregătirea lor sunt recunoscute în alte domenii cu salarii duble sau triple?

Este vorba, la urma urmei, de o selecție inversă. Și tocmai într-un domeniu unde selecția pe bază de pregătire și de har este decisivă…